PRIETENIA CREȘTINĂ

Creștinismul este cea mai mare și mai desăvârșită școală a prieteniei. Biserica nu este altceva decât un stadion de întrecere în iubire, având drept țel la capătul alergării, mântuirea. Aceasta pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coborât prin dragostea Tatălui față de lume, socotește mântuirea ca un act sublim al prieteniei divine.
Creștinismul este cea mai mare și mai desăvârșită școală a prieteniei. Biserica nu este altceva decât un stadion de întrecere în iubire, având drept țel la capătul alergării, mântuirea. Aceasta pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coborât prin dragostea Tatălui față de lume, socotește mântuirea ca un act sublim al prieteniei divine. Creștinismul are la baza lui actul ultim al celei mai sublime prietenii, adică moartea pentru prieteni. Modelul desăvârșit de prietenie și de iubire este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care proclamă că adevărata prietenie cere o dragoste încununată de jertfă, căci spune: „Dragoste mai mare decât aceea ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are. De veți face câte vă poruncesc, prietenii mei sunteți.” (Ioan 15, 13-14).
După învățătura creștină, Dumnezeu este iubire, adică prietenie, armonie și unitate între persoanele Sfintei Treimi. Viața intratrinitară este realizarea desăvârșită a comuniunii în iubire, adică a prieteniei, și constituie modelul suprem pentru noi. Mântuitorul Iisus Hristos reface prietenia dintre noi și Dumnezeu, stricată prin păcat. Prin Iisus Hristos, creștinii devin prieteni ai lui Dumnezeu și prieteni între ei, ca fii adoptivi ai aceluiași Dumnezeu. Însăși mântuirea este un act sublim al prieteniei divine, arătată față de noi de Fiul lui Dumnezeu, Care își dă viața pentru prieteni. Prietenia creștină se adresează tuturor oamenilor, dar în practică ea se manifestă prin legătura dintre doi sau mai mulți de obicei „FRAȚI ÎN CREDINȚĂ”. Mântuitorul Însuși, care îi iubea pe toți Apostolii și întreaga lume cu o iubire egală, a arătat o afecțiune deosebită lui Lazăr, pe care l-a înviat din morți și lui Ioan care își rezema capul pe pieptul Lui la Cina cea de Taină. Prietenia a primit în creștinism o nouă fundamentare prin porunca iubirii aproapelui și a devenit „un element constitutiv al învățăturii creștine.“
„Încă din primele secole prietenia a fost realizată de creștini, care s-au unit într-o singură familie care este Biserica.(Fapte 2, 41). Fiind uniți în credință și în dragoste primii creștini au pus toate averile lor pentru ajutorul reciproc, încât ceea ce făceau era bine văzut de popor. Pentru ca și noi să realizăm o prietenie adevărată avem suficiente exemple de urmat din Noul Testament și de la Sfinții Părinți.“
Prietenia dintre colegii de universitate este una care nu se uită repede, iar studenții creștini au practicat o asemenea prietenie. Această prietenie avea un sigur țel și acela este virtutea. S-au închegat adesea prietenii de o rară puritate și frumusețe între Părinți ai Bisericii și femei credincioase de elită ale timpului lor. „Suportarea absenței unei persoane iubite, nu e o luptă ușoară, ci una care cere un suflet curajos și o cugetare înțeleaptă. Cine spune așa? Cine iubește cu adevărat, cine cunoaște puterea prieteniei, știe ce înseamnă aceasta.”
Prietenia creștină era atât de mare, încât depășea hotarele creștinismului. Sunt cunoscute legăturile dintre creștini și păgâni, ca acelea dintre Capadocieni și Libani. În nici o altă religie și cultură, floarea prieteniei nu a crescut așa de măreț și nu a răspândit atâta parfum precum în creștinism. În rugăciunile lor către Dumnezeu, creștinii se roagă întâi pentru prietenii lor și apoi pentru ei. Deși uzul cerea ca prietenia să se închege numai între două sau puține persoane care au aceiași convingere, - Biserica Mântuitorului Hristos crea totuși mii de prieteni și dorea ca toți oamenii să fie prieteni. Iată ce spunea Sigmund Freud, - părintele psihiatriei , - psihiatrul care a scandalizat lumea ştiinţifică , - despre prietenie: „Pentru ce ești singur? Pentru ce nu-ți faci mulți prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce mărginim dragostea noastră la unul sau la doi? Săracul cu prieteni este mai bogat decât bogații cu puțini prieteni sau fără prieteni. Cât de mult ar crește puterea noastră, dacă am avea 1000 sau 2000 de prieteni.”
Concepția specific creștină despre prietenie este redată plastic și integral de poetul și teologul Teodor Prodromul, din secolul XII, în poemul Exilul Prieteniei, care ridică problema dragostei și a dușmăniei la un înalt nivel teologic dar și speculativ.
În acest poem, lumea și prietenia sunt personalizate sub forma unui cuplu, bărbatul reprezentând lumea, iar femeia prietenia. Această fecioară, prietenia povestește că a fost repudiată de soțul ei, lumea. Ea arată înlăcrimată, îndurerată, tristă, cu părul despletit, privind în pământ,cu tenul palid, cu haină de jale, cu cingătoare și cu sandale murdare. În drum spre Dumnezeu Tatăl se oprește la insistențele unui străin și îi povestește rolul ei în existență: „Eu mă găsesc de la început într-o unire pură cu Dumnezeu în Sfânta Treime; stau în legătură cu creațiunea cerească, mențin plenitudinea cosmică și creațiunea de jos, țin armonia neînfrântă a marelui și largului cer, al astrelor și al lumii; viața omenească e însuși fructul meu; sănătatea și frumusețea sunt operele mele; sunt creatoarea civilizației; am învățat pe oameni să apropie pietrele și cărămizile cu care se clădesc zidurile cetăților; am elaborat meșteșugurile și artele; am legat pe meșteșugar de meșteșugar ca prin creațiile lor parțiale unite să se facă apariția liniilor mari ale artei. Mântuirea e însăși opera prieteniei: Eu am convins pe Cel ce este Dumnezeu, Făcător a toate, pecetea Tatălui, Marele Logos, lumină atotstrălucitoare, natură dumnezeiască inteligență în afară de trup, esență creatoare de timp, să vină pe pământ și la cele de jos, să ia fire pătimitoare, să îmbrace purpură carnală, țesută din sânge feciorelnic, și să sufere și să moară. Câtă dragoste, care să săvârșească un lucru atât de mare.Eu sunt pețitoarea oricărei căsătorii: eu îndrept femeia către bărbat, și bărbatul către femeie. Totul trăiește prin mine; e în puterea mea și se menține prin mine. Și totuși eu îmi iubesc soțul; cum nu l-aș putea iubi eu, prietenia?”
E adevărat că în poemul Exilul Prieteniei , - prietenia se căsătorește cu străinul, căruia îi pune anumite condiții, dar, în fond, acest străin nu este altcineva decât soțul ei, nefericita lume care se zbuciumă dramatic între prietenie și ură.
Dacă prietenia nu e decât forma cea mai evoluată a iubirii sociale, totuși lipsa prieteniei înseamnă lipsa dragostei. Creștinismul este o religie a bucuriei, a sfintelor și marilor bucurii, pentru aceea „alcătuirea unei grădini de bucurii alese și cultivarea ei este una din datoriile noastre omenești și creștinești.”
În creștinism prietenia specială a doi câte doi s-a realizat între Apostoli, iar prin această unire ei s-au bucurat de darurile dumnezeiești. Taina iubirii este motivul cel mai mare care îi atrage și îi susține pe oameni în prietenie și care se susține ea însăși prin prietenie. Viața comună a prietenilor e o bucurie comună și o suferință comună pentru că „prietenul credincios socotește nefericirile prietenului drept nefericirile sale și le suportă împreună cu acela.”
Corespondentul slav pentru prieten este cuvântul priati, care înseamnă a primi, iar aceasta arată că prietenul este cel primit de mine în sufletul meu. Primirea în suflet a prietenului adună într-o unitate două râuri de viață, iar viața fiecăruia curge dintr-un centru unic și comun. Prietenia îi dă omului cunoașterea de sine, ea îi descoperă unde și cum trebuie să lucreze asupra sa. Puterea de a lucra asupra sa se obține din acțiunea prietenilor unul asupra altuia. Observăm așadar că la creștini conceptul de prietenie este legat de iubire, fiind un produs al iubirii, ca ceva care emană din dragostea de Dumnezeu și de semeni. Chiar dacă apare și la păgâni ca o forță de bine, prietenia în creștinism este identificată chiar cu însăși împlinirea poruncilor divine, și mai mult cu toată legea Noului Testament. Profesorul Dumitru Stăniloae arată că sfințenia este nota caracteristică prieteniei, în sensul de comuniune a iubirii semenilor și un criteriu al prezenței și lucrării Duhului Sfânt în viața noastră pentru dobândirea mântuirii.
Mai mult prietenia îl ajută pe om să trăiască în frăție cu toți oamenii, în sinceritate, în deschidere, în comunicare, în generozitatea jertfelnică, a purității intențiilor și a faptelor bune îndreptate spre fiecare om.
De asemenea, îndepărtarea individualismului constituie o condiție esențială, ce poate fi depășită doar în relația cu celelalte persoane. Tocmai aici se regăsește caracterul sfințeniei oamenilor care au trăit această viață în comuniunea iubirii și a dăruirii totale la tot ceea ce a fost bine și ziditor pentru cei din jur, prin faptul că au ajuns la cunoașterea sinelui în raport cu ceilalți. În calitate de creștini suntem datori să-i iubim pe toți membrii Bisericii și chiar pe toți oamenii. Dar în cadrul comunității generale, prietenul este legat de noi printr-o intimitate deosebită. Prietenul este nu numai o ființă omenească pe care o iubim și al cărui bine îl vrem, ci părtașul la bucuriile și la durerile noastre, el este un intim al tainelor vieții noastre. Prietenia este pusă mai presus de orice, pentru că deschide în oamenii pe care îi unește izvorul celei mai curate bunătăți. Dacă viața de singurătate și de egoism este o viață bolnavă, prietenia este leacul care o însănătoșește și o întărește. Prietenia este o completare și o întărire reciprocă, un leac tămăduitor al imperfecțiunilor care sunt legate de toți oamenii. Prietenii își descoperă imperfecțiunile pentru că au încredere că nu vor fi trădate și prin aceasta ei află ajutor unul de la altul. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „este ceva cu adevărat sfânt în încrederea prietenului, în ea se învinge omul pe sine, ea deschide pe om omului, ea stabilește o unitate firească și binefăcătoare.“
În prietenie se verifică sinceritatea creștinismului nostru și se concretizează dragostea creștină. Numai în măsura în care realizăm prietenia, realizăm și dragostea, realizăm creștinismul. Pe măsură ce omenirea progresează în trăirea creștinismului, prietenia trebuie să lege tot mai mult pe oameni între ei și să-i unească. Foloasele prieteniei sunt din cele mai diverse. De la toate lucrurile pe care le dorește fiecare om și anume: cinstea, slava, liniștea sufletească sau bucuria; toate acestea prezente în toate compartimentele vieții sociale, implicând și majoritatea perceptelor morale din existența umanului.
Circuitul cel mai important care reiese din practicarea prieteniei este următorul: mai întâi cunoașterea sinelui și identificarea ta în toți prietenii tăi, apoi împlinirea poruncilor dumnezeiești, și mântuirea. Prin prietenie, se împlinesc poruncile lui Dumnezeu dar cu o notă deosebit de importantă: ascultarea de bunăvoie și totul sub numele dragostei. Prietenia sinceră cu semenii și cu Dumnezeu conduce la împlinirea voii Părintelui ceresc, căci în ea se cuprinde „toată Legea și proorocii”(Matei 22, 40). Desprindem, așadar, din spusele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că această formă de iubire nu numai că duce la împlinirea ei, ci și la plinătatea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
În general, prietenia se stabilește între două persoane care se completează una pe alta, formând o singură unitate: „Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul.” (Eclesiastul 4, 9). Ei își dau ajutor reciproc, se sprijină unul pe altul, se apără unul pe altul când sunt în primejdie. Prietenii se instruiesc unii pe alții, iar sfaturile prietenului sunt dulci și înveselesc inima ca untdelemnul și miresmele. Prietenia este un act liber și selectiv, o legătură personală și concretă între un om și alt om sau între un om și câțiva pe care împrejurările vieții i-a adus în legătură cu el. Fiecare om are în conștiința lui ideea de ordine de comuniune, de apartenență la o idee, la un concept; ceea ce presupune și împlinirea regulilor acelui precept de existență. Foloasele prieteniei sunt identificate și în raportul de a ajuta pe cineva să depășească un moment dificil din viață. Scrisorile de mângâiere demonstrează tocmai grija de îndrumare spre poruncile divine și de persistență în iubirea lui Dumnezeu, canalizată spre cea a iubirii de semeni și chiar de iubire față de cei care o asupreau, ceea ce înseamnă încrederea totală în mâna lui Dumnezeu și lăsarea egoismului în favoarea jertfelniciei celui ce ți-a greșit și a celui ce te iubește.
De asemenea, Sfântul Ioan Hrisostom arată că prietenia trebuie făcută cu tot trupul și sufletul față de celălalt, adică empatia sau părtășia la suferința sau bucuria persoanei de lângă tine.
Prietenii au totul în comun: o singură casă, o singură masă, lucrează împreună, gândesc împreună, studiază împreună, admiră aceleași lucruri, luptă alături în războaie. De multe ori au aceleași ocupații. În toate acestea trebuie păstrată o anumită cuviință: „Pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine și să te urască”(Pilde 25, 17). La baza adevăratei prietenii trebuie să găsim statornicia și încrederea reciprocă. Pentru susținerea prieteniei adevărate se cere ca bunii și adevărații prieteni „să fie cu inima deschisă și curată, să fie sinceri și cu purtare corectă unul față de altul.“
Încrederea reciprocă este sufletul adevăratei prietenii. În ceea ce privește prietenia omului cu Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos arată clar în Noul Testament că : „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este și frate și soră și mamă.” (Matei 12, 50). „Acest text arată limpede faptul că deprinderea virtuții iubirii de Dumnezeu concretizată prin fapte, atrage după sine dobândirea împărăției cerești.”
Unul dintre foloasele prieteniei omului cu Dumnezeu vine din faptul că persoana umană împlinește cuvântul Lui, iubind pe oricine și, în cele din urmă, făcând totul în numele lui Dumnezeu. Persistența în comuniune și dragoste are drept final mântuirea. Pentru a ajunge acolo, fiecare om are nevoie de sfințenie, arătată deosebit de ușor de înțeles prin exemplele de viețuire creștină autentică ale sfinților, spre care trebuie să tindem și noi.
Atenție ! Între toți frații în Hristos , - trebuie să fie și o prietenie desăvîrșită !

Suntem noi o Biserică Apostolică !

Suntem noi o Biserică Apostolică ?

Aș vrea să vă răspund la aceasta întrebare - Am fost surprins să aflu că actual pe glob sunt peste trei mii de grupării doctrinare care se pretind a fii creștini ! Cum? Când Domnul Isus Cristos vorbește de o singură biserică (Mat 16:18) voi zidii Biserica mea și porțile locuinței morților nu o vor biruii ! Nu voi face un studiu pe semantică vezi (Mat 16) dar Stanca temelia Bisericii este Cristos (1Cor 3:11) căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Cristos, Petru fiind prima piatră pusă pe Stanca Cristos formând o temelie împreună cu Apostolii și Prorocii (Efes 2:20), fiind zidiți pe temelia Apostolilor și Prorocilor piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. Dar să revenim la întrebarea noastră suntem noi Biserică Apostolică ? Biserica Apostolică , - Biserica Primară alcătuită din ucenici martorii care au trăit contemporan cu întruparea Domnului nostru Isus Cristos. Acum trăim la mii de anii distanță de acea Biserică Apostolică descrisă în Sfânta Scriptură în Fapt Apostolilor. Ce trebuie sa cuprindă biserica vremurilor noastre ca să poată fii numită Biserica Apostolică Răspunsul îl primim în singura autoritate supremă a Bisericii Domnului Isus Cristos care este Sfânta Scriptură (2 Tim 3:16:17) Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe să mustre să îndrepte , să dea înțelepciune în neprihănire , pentru ca omul Lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru o lucrare bună, (Fapt Apost 2:42) ...„ei stăruiau în învățătura Apostolilor, în legătură Frățească , în frangerea pâinii și în Rugăciuni.” - Participam în urma cu 30 de ani la prima conferință Creștină au fost invitați slujitori Penticostali , Baptiști , -Conferențiar era un Frate Ofițer superior al trupelor SUA. Fratele a pus o întrebare: Care este lucrarea prioritară a Bisericii Apostolice? S-a ridicat în picioare unul dintre cei mai respectații Slujitorii ai Bisericilor Penticostale, și a spus apăsat: Rugăciunea. Spre mirarea tuturor, - fratele Conferențiar a spus Nu,- continuând , - lucrarea prioritară a Bisericii Apostolice a fost și este îmvățătura Apostolilor și pentru a ne face să înțelegem ne-a întrebat: -Cum puteți să vă rugați unui Dumnezeu pe care nu-L cunoașteți ? Fraților, ca să fim Biserica Apostolică trebuie să împlinim cele patru condiții din (Fapte Ap.2:42) prioritară fiind învățătură Apostolică! Care era învățătura Apostolică ? - Apostolii au fost Ucenicii Domnului Isus ei la-u propovăduit pe Isus. Evanghelistul Ioan ni-L prezintă pe Domnul Isus ca fiind „Cuvântul”(Ioan 1:1).„La început era Cuvântul, și cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” . Lucrarea Doctrinară a Bisericii Apostolice conține Cuvântul lui Dumnezeu: Ei staruiau în legătură Frățească, care-i semnul arătat de Domnul Isus, semnul vizibil că suntem „Ucenicii Lui” (Ioan 13:35), și „prin aceasta vor cunoaște toți ca sunteți Ucenicii mei, dacă veți avea Dragoste unii pentru alții”, Legătură Frățească ! Dragostea era și este partea socială Bisericii Apostolice , Ei* stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.* (Fapte 1:14; Fapte 2:46; Rom 12:12; Efes 6:18; Col 4:2; Evr 10:25); Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne*.(Marcu 16:17; Fapte 4:33; Fapte 5:12;) , Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.( Fapte 4:32; Fapte 4:34); Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. (Isa 58:7); Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.(Fapte 1:14; Luca 24:53; Fapte 5:42; Fapte 20:7); Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod și Lui Dumnezeu. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. „Ei luau cu bucurie și vrednicie Cina Domnului, Sfânta Împărtășanie cea ce ne-a poruncit ca lucrare Sacramentală a Bisericii Apostolice, Ei staruiau în Rugăciunii, Rugăciunea este Poarta Cerului spunea Augustin, Tozzer spunea :Fără Dumnezeu omul nu poate, fără om Dumnezeu nu face, Rugăciunea partea Spirituala a Bisericii Apostolice, prin Rugăciune întra direct în contact cu Dumnezeu, Cu cât ne-om identifica din aceste standarde ? Dar numai așa vom fii Biserica Apostolică

Redactat

Pastor VLAD 

ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU!

DESPRE NOI

1. Tu crezi că este Dumnezeu, şi bine faci - şi dracii cred şi se cutremură (Iac. 2, 19); însă credinţa fără fapte moartă este (Iac. 2, 17). Ce folos este omului care mărturiseşte, iar cu faptele sale cele rele se leapădă de El? Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujeşte? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor, şi-l cinstesc: şi noi datori suntem a-L cinsti pe Domnul nostru nu doar cu vorba, ci şi cu lucrul, că însuşi Acest Domn al nostru, Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne! Doamne!” va intra întru împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri (Mt. 7, 21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa justifică omul, iar faptele dovedeşte credinţa. Apostolul Iacov observă pericolul în care se află cei ce trag din creştinism concluzia falsă că,"atâta vreme cât am credinţă, nu mai are importanţă cum trăiesc în viaţa de fiecare zi." Greşit! Cuvântul lui Dumnezeu specifică în amănunt căci credinţa fără fapte este moartă! Aşadar, dacă credința nu este însoţită de fapte bune - fapte vrednice de pocăință (Matei 3:8), ea este doar o umbră înşelătoare, lipsită de realitate. Pentru a identifica credința adevărată, Apostolul Iacov prezintă câteva caracteristice. CREDINȚA : 》 îndură suferinţa persecuţiei ; 》se supune Cuvântului lui Dumnezeu ; 》nu se uită la faţa omului ; 》ne separă de lume ; 》 împuterniceşte rezistenţa omului faţă de satan ; 》apropie pe om de Dumnezeu ; 》 trăieşte în răbdare, aşteptând revenirea Domnului Isus ! Astăzi, dacă sântem necredincioși față de Dumnezeu, să strigăm cu lacrimi spre El, aşa cum a strigat şi tatăl copilulului îndrăcit: „Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24) Iar dacă credința noastră este mică, să ne rugăm ca şi Apostolii: „Doamne, mărește-ne credinţa!” (Luca 17:5) AMIN !.....REVISTA CENTRULUI CREȘTIN APOSTOLIC UNIVERSAL REFORMAT dorește ca în acest prim număr să vă prezinte obiectul de activitate al Centrului Creștin ( pe care îl găsiți în STATUTUL ce vă va fi prezentat) , Regulamentele de Ordine Interioară și MĂRTURISIREA DE CREDINȚĂ toate acestea pentru a vă ajuta să ne cunoașteți și să ne susțineți dacă credeți că avem gânduri bune și temeinice și să criticați ce credeți că nu este bine pentru a ne ajuta să fim o adevărată LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC! Deci noi credem că pornind în această mare încercare și noi putem deveni lumină, reflectând lumina Creatorului, așa cum luna este „luminătorul mic”, reflectând lumina soarelui. În Matei 5: 14, li se spunea ucenicilor: „Voi sunteți lumina lumii”, și continua, precizând: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. ( Matei 5: 15, 16). Iată cum faptele bune sunt cele ce alimentează lumina. Dar și BIBLIA este o lumină. De fapt, Isus este Logos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Obiectivul nostru principal este să punem în practică , - ce atât de frumos toți „LUCRĂTORII” pe OGORUL EVANGHELIEI predică (în mod deosebit despre DRAGOSTEA față de aproapele (Matei. 22:36-40 ; 1 Ioan 4:16 ; Romani 5:5). Oamenii societăţii faţă de care ne manifestăm dragostea sunt cei din familiile noastre, prieteni, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi, diferite persoane cu care avem tangenţă şi toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu. ”De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta, cu fapta cunoștința; cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-7). Toți membrii acestui Centru Creștin vă invită pe toți „CREȘTINII” de pretutindeni, indiferent de confesiune , care cred în DUMNEZEU TATĂL. ISUS HRISTOS FIUL și DUHUL SFÎNT și care acceptă MĂRTURISIREA NOASTRĂ DE CREDINȚĂ ca în baza celor scrise în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (Cap. ..... .2:13:22)Acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele Lui Hristos.(citiți mai departe pînă la v.22)

Dr Staiu Teodor Gheorghe - Președintele C.C.A.U.R